Poveştile voluntarilor

“Experienţa mea în a coordona şi implementa proiecte caritabile şi nu numai datează de pe vremea studenţiei, când, în paralel cu facultatea, eram implicat atât în voluntariatul pentru instituţiile private şi publice din Cluj-Napoca, cât şi în proiectele mele, care-mi poartă semnătura. Implicarea în instituţii a fost una obiectivă, dar au fost şi acţiuni personale, cu o implicare subiectivă. Îmi amintesc că prima campanie caritabilă pe care am coordonat-o s-a numit Fii Îngerul meu în Seara de Crăciun, o campanie ce-şi propunea ajutorarea copiilor instituţionalizaţi cu dizabilităţi intelectuale severe. Am oferit dulciuri, fructe, dar ne-am gândit să aducem şi persoane care pot schimba puţin atmosfera din instituţia în care aceştia se aflau. Prima mea campanie caritabilă a fost implementată în ultimul centru în care am stat din comuna Jucu, judeţul Cluj; ca idee, aceasta nu a fost iniţiată de mine, ci de un alt tânăr care şi el a stat acolo şi venind cu ideea de a aduna bani de la tinerii care au locuit cândva în acel centru pentru a cumpăra nişte fructe acestor copii m-am gândit că nu strică să îndrăznesc în a-mi motiva colegii mei de grupă de la facultate pentru a dona în acest sens. Am fost plăcut surprins de modul în care aceşti au răspuns apelului meu, am fost plăcut surprins şi de dorinţa altor colegi de facultate care erau decişi să doneze şi ei bani pentru ca această acţiune să aibă un real succes. Datorită felului în care au răspuns colegii mei acestui apel, am rugat câte un reprezentant de grupă să adune bani pe baza de semnătură de la fiecare potenţial donator, iar la finalul proiectului o să am grijă să postez la avizierul facultăţii un raport al campaniei pentru ca lumea să vadă că banii lor au ajuns acolo unde au trebuit. Nu sunt specialist în a coordona şi în a strânge bani pentru cazuri caritabile sau umanitare, însă am încercat să-mi pun mintea să lucreze în aşa fel încât toată lumea să spună la final: S-a meritat să ne implicăm în acest proiect! După ce s-a adunat o sumă considerabilă de bani (se adunaseră triplu decât se preconiza), am conceput o listă de cumpărături şi potenţiale preţuri urmând ca pe urmă să merg la cumpărături cu o echipă de voluntari, cărora le-am propus să fie implicaţi direct în această campanie nu doar să doneze. Au fost de acord cu propunerea mea aşa că m-au sprijinit pe tot parcursul acestui program. Pentru că instituţia în care se aflau acei tineri era situată la 30 kilometri de Cluj-Napoca, am rugat pe persoana care a acceptat să mă susţină la facultate, S.W.L., să ne ajute cu transportul fructelor pentru copii. Nu doar că a acceptat să ne sprijine în acest demers, dar a făcut şi dânsa o donaţie pentru anumite persoane care nu prezentau o dizabilitate severă intelectuală. Aceasta a fost prima mea implicare în campanii caritabile urmând ca preţ de alţi doi ani de zile această campanie să fie tradiţie în facultatea mea, unde am mobilizat o echipă de 10 voluntari, care m-au sprijint atât la strângerea de fonduri, cât şi la distribuirea pachetelor. Dacă prima campanie era destinată strict copiilor cu dizabilităţi intelectuale, următorii doi ani am avut ca beneficiari atât acei copii, cât şi un număr de aproximativ 74 familii cu dizabilităţi au beneficiat în urma acestei campanii preţ de trei ani. În 2005, această campanie a început cu cinci voluntari, iar în 2007 (când a fost ultima campanie de acest gen), numărul acestora a ajuns la 23.  Au fost opt parteneri implicaţi în toate cele trei ediţii ale campaniei Fii Îngerul meu în Seara de Crăciun!, o parte dintre aceşti au rămas fideli acestui proiect şi pe mai departe. În iarna anului 2006, în urma implementării campaniei caritabile pentru copiii cu probleme intelectuale, una din voluntare m-a întrebat dacă i-ar lăsa conducerea instituţiei pe studenţi să vină la acei copii pentru a realiza nişte activităţi pentru a le ocupa timpul cu lucruri utile. M-am uitat la ea şi i-am spus: Nu stiu ce sa-ţi spun, tu încearcă şi vorbeşte cu doamna G. Şi dacă vă lasă, atunci veniţi. Studenţii pe care i-am avut implicaţi în această campanie au fost foarte mişcaţi de problemele cu care se confruntau aceşti copii, singurătate, problema lor intelectuală, dependenţa de cei din jur, faptul că erau abandonaţi de proprii lor părinţi pentru că au avut ghinionul de a se naşte cu o problemă care-i diferenţiază de ceilalţi copii într-un fel sau altul. Au fost sensibilizaţi şi de dorinţa lor de a fi iubiţi, înţeleşi, ascultaţi, luaţi în braţe, mângâiaţi. Am stat mult să mă gândesc la ideea colegei mele A.S., iar după terminarea acestei campanii, m-am întâlnit cu cineva pe holul facultăţii şi i-am zis de campanie, iar răspunsul a fost: Eu aş aduna mai bine bani pentru implementarea unor activităţi cu acei copii, ei de aşa ceva au nevoie! De dat cadouri, toată lumea poate să facă acest lucru, dar oameni care să se ocupe de ei mai puţin! Hmmmm, o încercare grea pentru mine. Mai bine de două luni am stat şi m-am gândit foarte bine dacă aş fi bun în a realiza un asemenea proiect sau nu. M-am decis, în cele din urmă, să fac un proiect pilot, în urma căruia doream să văd ce se poate lucra cu aceşti copii, cum pot fi aceşti ajutaţi, dar şi cum am putea uşura într-un fel munca personalului care lucrează cu şi pentru aceşti tineri.

Copiii din acest centru aveau vârste cuprinse între şase şi douzeci şi ceva de ani, fizic aceştia nu erau dezvoltaţi normal, erau slăbiţi. Am rugat între timp pe cineva să mă ajute în constituirea unui proiect pe care să-l aplicăm pentru a primi sprijin în a coordona activităţi pentru aceştia. Aventura în a strânge fonduri nu a fost mare, aşa cum s-a întâmplat la campaniile caritabile în care voluntarii mergeau la toate firmele posibile pentru a sensibiliza sectorul privat pentru a dona bani. Norocul meu a fost că aveam o cunoştinţă care era membru în cadrul Clubului Rotaract (juniorii de la Rotary), căruia i-am explicat într-una din zile de acest proiect, urmând ca la finalul discuţiei să-mi spună că o să încerce să vorbească el cu colegii lui din organizaţie şi să vadă în ce fel mă pot ajuta. După aproximativ o săptămână, primesc un telefon şi mi se spune că sunt aşteptat la o şedinţă a acestora, în cadrul căreia am posibilitatea de a le prezenta proiectul.

Între timp m-am deplasat cu câţiva voluntari la instituţia în care urma să lucrăm două luni pentru a face o evaluare în mare a nevoilor acestora, pentru ca mai apoi să le prezint la întâlnirea cu membrii viitoarei organizaţii partenere. Cea mai mare lipsă pe care am constat-o acolo era chiar lipsa de oameni care să lucreze cu aceşti tineri mai eficient. Deşi îmi propusesem să recrutez cel puţin un număr de 30 de voluntari, nu am reuşi să am decăt 17. Puţin pentru cei 45 de copii câţi erau aici. A fost foarte interesant faptul că o parte din voluntari nu proveneau de la facultatea mea, ci şi de la facultăţi precum cea de Matematică-Informatică, Kinetoterapie, Bussines, Psihopedagogie specială. În proiectul pilot O fărâmă de suflet m-a ajutat foarte mult şi schimbul de experienţă interculturală la care am avut plăcerea să iau parte în martie 2007, iar proiectul a fost finalizat în aprilie 2007. La baza acestuia au stat ideile de activităţi pe care le-am preluat din Italia, de la personalul care lucra cu beneficiari care aveau dizabilităţi intelectuale”.

(Sursa: Stelian Juganu, autobiografia – Vise împlinite, Editura Saga, Cluj-Napoca, 2011)

Voluntariatul mi-a schimbat viaţa pentru că am învăţat să fac lucruri pe care nu credeam că pot să le fac, cum ar fi: coordonare de proiecte/voluntari, să comunic şi să lucrez cu cei din jur mai eficient, să sensibilizez sectorul privat care mi-a susţinut proiectele financiar şi material. Totodată, voluntariatul m-a ajutat să preţuiesc mai mult viaţa şi să fiu mai optimist.

 

Cred că voluntariatul îţi poate schimba şi ţie viaţa!

Stelian Juganu,

iniţiator, coordonator şi implementator de proiecte sociale, pe cont propriu, şi fost voluntar pentru opt organizaţii nonguvernamentale din Cluj-Napoca

_______________________

Atunci când pornim în desfăşurarea unei munci de voluntariat ajungem să descoperim faptul că această experienţă ne va influenţa viaţa într-un fel sau altul. Fiecare experienţă de voluntariat este unică dacă  avem în  vedere contextul particular în cadrul căruia ne oferim sprijinul precum şi  individualitatea fiecărei persoane care în acel moment primeşte  ajutorul nostru.

Îmi amintesc şi acum de primele momente în care am ales să fiu voluntară la o fundaţie  pentru îngrijirea vârstnicilor şi de ceea ce a însemnat acea perioadă  pentru mine.  Nu ştiam foarte exact ceea ce se aşteaptă de la mine, cum mă vor  privi vârstnicii de la centrul de zi, cum le-aş putea veni în ajutor şi ce anume le-aş putea oferi în calitate de voluntar, dar pe parcurs, alături de ei am reuşit să îmi dau seama cât de importante sunt gesturi mărunte pe care dacă le oferi deschis şi necondiţionat reuşeşti să aduci o schimbare  în viaţa celor din jur.

Pe parcurs am reuşit să învăţ că toate proiectele de  voluntariat în care te implici cu dorinţa de a contribui la bunăstarea celorlalţi reprezintă adevăratele şanse prin intermediul cărora te poţi descoperi pe tine însuţi şi poţi realiza o autocunoaştere care ulterior îţi foloseşte atât pe plan personal cât şi pe cel  profesional. Pot mărturisi că fiecare etapă a muncii de voluntariat pe care am desfăşurat-o a reprezentat câte o oportunitate de a afla lucruri noi, de a învăţa o serie de deprinderi, de a-i accepta pe cei din jur aşa cum sunt, de a renunţa de idei  preconcepute, de a învăţa ce înseamnă să dăruieşti fără a aştepta  ceva în schimb.

Astfel am învăţat ce înseamnă să dăruieşti şi cât de mult înseamnă pentru cei din jurul nostru atunci când cineva le  vine în ajutor şi se apropie de ei fără a le cere ceva. Am învăţat că fiecare persoană cu care interacţionezi în munca de voluntariat, fie ei alţi voluntari alături de care se contruiesc adevărate echipe sau beneficiari pe care îi ajuţi sunt unici prin felul lor de a fi, fiecare reprezintă o individualitate, fiecare merită o şansă de a se bucura de ceva mai bun, fiecare trebuie respectat şi înţeles.

În  cadrul  celei mai marcante experienţe de voluntariat în care m-am implicat alături de colegii mei în vederea sprijinirii copiilor cu deficienţe senzorio-motorii grave am reuşit să învăţ o lecţie de viaţă foarte importantă. Am învăţat cât de important şi valoros este să oferi lucruri mărunte precum un zâmbet, un cuvânt de mângâiere, un gând bun, un mesaj de încurajare sau doar simpla prezenţă pentru cineva care are cu adevărat nevoie de acestea.

 

A alege să fi voluntar implică dăruire, bunăvoinţă, căldură, o iniţiativă proprie, o preocupare pentru ceilalţi din jur dar şi pentru propria persoană, o muncă activă realizată cu seriozitate, un sprijin necondiţionat oferit celor care au nevoie de noi şi în postura cărora şi noi înşine ne putem afla mai devreme sau mai târziu.

Cu siguranţă pot spune munca depusă în fiecare proiect de voluntariat în care m-am implicat, fie că am venit în sprijinul vârstnicilor, al persoanelor cu dizabilităţi, al copiilor cu deficienţe senzorio-motorii severe, al persoanelor cu comportament infracţional  m-a învăţat o lecţie esenţială a acestei vieţi, aceea de a fi om pentru ceilalţi oameni.

 

Diana Tomoiagă,

absolventă a  Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă  Socială,

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

_______________________

Am devenit voluntară pentru prima dată în al doilea an de facultate, participând într-un proiect destinat copiilor cu deficienţă multiplă. Eram studentă în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, secţia de Psihopedagogie Specială, pregătindu-mă pentru o carieră în domeniul Educaţiei Speciale. La momentul respectiv aveam baza teoretică necesară, dar nu ştiam încă cum este să lucrezi cu copii cu dizabilităţi. Atunci am decis să devin voluntar.

Am participat la două proiecte;  „ O fărâmă  de suflet”  – proiect pilot,  (22 aprilie- 26 mai 2007), şi ”Acţiune pentru integrare şi socializare” (octombrie 2007- martie 2008), proiect destinat copiilor cu nevoi speciale instituţionalizate din comuna Jucu, judeţul Cluj, ambele coordonate de Stelian Juganu.

Experienţele mele anterioare erau limitate doar la activităţi cu copii fără deficienţă. Discrepanţa între realitatea psihopedagogiei speciale prezentate în facultate şi situaţia in vivo din cadrul centrului a avut un impact major asupra percepţiei mele. Cuvântul şoc este cel mai potrivit pentru a descrie prima impresie în momentul în care am luat contact cu copiii. Impulsul imediat următor a fost de a pleca, dar o mână caldă pe mâna mea m-a făcut să rămăn. Era mâna unui copil cu autism, cu ochii blânzi şi pătrunzători ce au  văzut dincolo de orice temeri ale mele, şi mi-au atins sufletul. Am ştiut atunci că mi-am descoperit menirea şi că harul meu este să fiu alături de copiii cu deficienţă.

Activităţile desfăşurate au fost astfel concepute încât să valorifice la maximum potenţialul fiecărui copil în parte: ateliere de pictură, colaje, abilitare manuală, jocuri de socializare şi cu caracter sportiv. Am avut îndoieli că ele se vor putea realiza, dar mi-am dat seama că ceea ce pune piedici unui copil nu este sarcina în sine ci expectanţa noastră legată de realizarea ei dar ceea ce contează de fapt cel mai mult este apropierea fizică şi sufletească de copilul aflat în dificultate.

Voluntariatul desfăşurat atunci reprezintă piatra de temelie pentru cariera mea actuală. Astfel, am ajuns să lucrez ca profesor psihopedagog cu copii cu deficienţă mintală severă şi autism din convingere, iar experienţa trăită m-a ajutat să am un punct de plecare în activitatea mea de zi cu zi.

Mă consider o persoană norocoasă pentru că am avut şansa să descoper la timp ceea ce trebuie sa fac în viaţă şi că mă număr printre puţinii oameni care au norocul de a face ceea ce le place. Voluntariatul mi-a oferit această oportunitate, dar şi un pic mai mult. Am învăţat cum pot să fiu parte integrantă a unui întreg, a unei echipe, şi cum să îmi coordonez acţiunile astfel încăt să ducă la îndeplinirea unei scop comun.

Recomand voluntariatul tuturor persoanelor care sunt în căutarea unui drum pentru că este calea sigură de a vă descoperi menirea în viaţă şi dacă sunteţi norocoşi, poate chiar şi pe voi înşivă.

 

Oltean Cătălina,

Profesor Psihipedagog

_______________________

Nu cred că sunt un voluntar de profesie, ci mai degrabă un voluntar amator. Nu pot spune că am îmbrăţişat neapărat o cauză, ci mai degrabă că am un ţel – să mă implic, să fac bine şi să-i transform pe alţii. Dacă nu prin munca mea, măcar prin puterea exemplului meu.

Personal, cred că “experienţa” mea în acest domeniu păleşte în comparaţie cu implicarea prietenilor mei (spre exemplu, acum ceva timp, câţiva prieteni apropiaţi mergeau la un centru care se ocupa de bebeluşi abandonaţi şi timp de câteva ore pe zi îi legănau la piept pe cei mici, oferindu-le căldură şi afecţiune; o altă prietenă, la fel de bună, a făcut o perioadă îndelungată voluntariat într-un centru care se ocupa de copii infestaţi cu HIV – poveştile erau cu adevărat înduioşătoare). Dar dorinţa de a ajuta – de a dărui timp, afecţiune, energie pentru a schimba în bine existenţa altora – a existat în mine dintotdeauna.  Doar că nu îmi dădeam seama unde şi cum m-aş potrivi.

Propunerea de “a face ceva” pentru un grup de copii de la un centru de zi  a venit într-o iarnă de la o fostă colegă de facultate. Ideea de la care a plecat prietena mea a fost să asigurăm fiecăruia dintre cei 52 de copii găzduiţi de centrul respectiv, hăinuţe şi ghetuţe pentru iarnă. Într-un timp record, am reuşit să mobilizăm un număr impresionant de persoane, care au contribuit cu bani şi au achiziţionat produse pentru cei mici. Copiii – cum sunt toţi copiii – absolut delicioşi, te cuceresc pe loc. Aşa că am rămas cât am putut alături de ei şi de personalul care se ocupă admirabil de ei (nu pot vorbi decât la superlativ despre întreg colectivul centrului respectiv!), am mai cooptat şi alte prietene şi am reuşit să le facem surprize sau să îi ajutăm ori de câte ori am avut posibilitatea. Acum, deşi eu sunt la mii de kilometri distanţă, ei au rămas pe mâini bune – pe mâinile prietenilor care au decis să se implice şi să-i ajute în continuare. Iar eu am rămas în continuare cu dorinţa de a dărui, de a ajuta şi de a-i face pe oameni să zâmbească.

În loc de concluzie: oricare ar fi cauza pe care ai îmbrăţişa-o, niciodată nu eşti prea tânăr sau prea bătrân pentru a fi voluntar! Contează doar să te implici 100%, să îţi doreşti să dăruieşti şi să faci bine fără a aştepta nimic în schimb. Voluntariatul nu doar că te schimbă, te împlineşte.

Diana Drăgănescu,

_______________________

Comments are closed.