Motto: ” Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înțelegi” (Spinoza)
ÎNGERUL CU ARIPA RUPTĂ
Fetița se oprise în fața ușii întredeschise, cu păpușa în mână…afară, se întâmpla ceva neobișnuit pentru ea, bătrânul vecin venise la bunicii ei, cu fiica lui. Nu vizita era neobișnuită ci tonul bătrânului…
-N-am crezut, nea Ioane, ca sânge din sângele meu să facă așa ceva…a fost fata să vadă copilul…Are aproape un an, mititelul…ia spune tată, zise bătrânul întorcându-se spre fiica lui…
Atunci fetița văzu ceva uimitor, bătrânul avea ochii umezi… și fiica lui, T.,povestea despre ceva ce ea, la 7 ani nu putea să înțeleagă…
Deci T. își vizitase nepotul, la orfelinat…băiețelul fusese născut cu o malformație (și aici ii era neclar ce zicea T…ce o fi aia?). Si copilașul se chinuia în zadar să se ridice în piciorul sănătos….
Fetița pricepu ca era o discuție secretă, pe care nu ar fi trebuit să o audă. Îi făcu semn păpușii să tacă, o strânse în brațe și intră înapoi, în casă.
Acolo, îngândurată, a hotărât să schimbe păpușa și din greșeală i-a scos un picior…l-a pus la loc, dar în acel moment înțelesese ceva. Piciorul copilului din poveste nu putea fi reparat, ca al păpușii. De asta plângea T, de asta erau umezi ochii bătrânului.
A înțeles că băiețelul era ca un înger cu aripa ruptă, care nu poate să zboare….Nu înțelegea însă cine ar putea fi copilul, îi știa pe toți nepoții bătrânului, se juca deseori cu ei. Dar nici nu avea curaj să întrebe despre ceea ce auzise.
Dar de atunci, în fiecare vacanță, ii număra peste gard pe nepoți. Fiul bătrânului avea tot trei nepoți de la fiul lui, așa cum știa ea. Nici vorbă de patru copii. Iar T. avea doi copii.
Poate nu înțelesese bine. Poate nu de un nepot povestise T. …
Și anii au trecut, ani mulți, cu vacanțe minunate, în curtea bunicilor. Și în fiecare vară, ulița îi aștepta si pe fetița care între timp crescuse și pe nepoții bătrânului. Tot trei nepoți din partea fiului vedea fata peste gard. Și tot doi copii ai lui T.
Între timp, fata ajunsese la liceu și simțea că trebuie să mai existe încă un copil, încă un nepot în vecini. Un copil ascuns…
Până la urmă, îi povesti bunicii ce auzise cu ani în urmă. Voia să știe adevărul. Și nu mică îi fu mirarea când a aflat că bănuiala ei e corectă. Deși tot sperase să se înșele: da, fratele lui T. și soția lui mai au un copil. Un copil pe care nu îl doriseră și de care mama lui încercase disperată să scape ”pe la babe”.
În ciuda tuturor încercărilor necurate, copilul refuzase cu încăpățânare să moară. Fătul se agățase cu disperare de viață. Dar încercările acestea au avut urmări nefericite asupra pruncului: aproape că îi distruseseră un picior!!!
Și copilul nedorit s-a născut cu o sete extraordinară de viață!!! Dar nu puteau să se uite la el, la imperfecțiunea lui…și nici nu au putut să simtă că în trupul mic și firav al băiețelului bătea o inimă perfectă!
Și atunci, au vrut să uite de el. Și l-au abandonat pe un pătuț de spital, pentru totdeauna! Fără să se uite în urmă, la bebelușul care plângea!
Bunica i-a povestit cum copilul a crescut prin orfelinate, cum a mers târziu, cu mare greutate, abia când i s-a oferit o proteză pentru picior! Cum T. fusese singura care îl vizitase, îl luase la ea în vacanțe…ba chiar îndrăznise să îl aducă la țară, la bătrânii ei părinți, care îl primiseră cu brațele deschise!
La 13 ani, statul îl obligase pe fratele lui T. să își ia fiul acasă, pentru integrarea „ în familie” . Și timp de 8 luni îl ținuseră ascuns în casă și îl chinuiau ca să îl convingă să plece. Și până la urmă, îngerul cu aripa ruptă s-a reîntors la orfelinat! Știa că acolo îi va fi mai bine, acolo e locul lui…
După ani și ani, bunicii fetei muriseră. Fata se căsătorise între timp dar se întorcea deseori în satul bunicilor dragi. Și într-o zi, abia ajunsă în sat aflase că bătrânul din vecini, murise și el, cu o seară înainte.
S-a dus să îl mai vadă o dată, împreună cu soțul ei; și ulița copilăriei ei o îmbrățisă cu tristețe…murise și ultimul bătrân de pe uliță. Odată cu moartea lui, se stingea o lume: lumea basmelor, lumea copilăriei, lumea adolescenței ei…
La înmormântarea bătrânului venise și îngerul cu aripa ruptă. Deși nu îl văzuse niciodată l-a recunoscut imediat…îi intuise sufletul perfect. Îi intuise bunătatea în priviri.
Băiatul era exact cum se aștepta să fie: un suflet bun, blând, altruist. Venise să își ia adio de la bunicul lui. Desigur că părinții lui lipseau. Dar se aștepta. Nu era supărat că nu veniseră, el venise pentru bătrân. Și pentru T. Care nu uitase niciodată de existența lui.
Și peste ani și ani, îl mai întâlnise câteodată, pe băiatul blând…se descurcase admirabil, terminase o facultate, scrisese două cărți, (una autobiografică!!!) făcuse voluntariat fiindcă simțea el că are ceva de dăruit mai departe: BUNĂTATEA!!!
Da, Bunătatea! El se simțea norocos că Cel de Sus îl ocrotise întotdeauna. Că unii oameni ca T. și copiii ei îl iubeau; că bunicii îl îndrăgiseră în rarele ocazii când îl întâlniseră. Că avea prieteni puțini dar de nădejde!
Dar eu cred altceva: băiatul acesta, cu atâtea cicatrici pe suflet, este poate un înger deghizat. Și nu ne-o spune. Și aripa lui ruptă -acea proteză- pe care eu nu o mai ”văd”, ne-a ajutat pe noi, cei ce îl cunoaștem, să mergem mai încet pe drumul grăbit al vieții și să avem timp să vedem că pe aici, există și bunătate. Si frumos! Si toleranță! Si acceptare!
Cum ziceam, eu nu mai văd proteza, văd doar un tânăr care merge drept înainte! Un tânăr care a lăsat în urmă pe cei ce nu l-au iubit. Și a mers pe drumul vieții, cu încredere, spre cei ce l-au dorit în viața lor!
P.S. L-am întrebat, desigur, cum a reușit să nu îî urască niciodată pe părinți. Și mi-a răspuns sincer, că pentru ei nu simte nimic: nici ură, nici iubire, nici respect. Consideră simplu că ”nu a fost să fie”…
Ceea ce am vrut să evidențiez e câtă bunătate se ascunde uneori în cei de lângă noi. Suntem așa ocupați cu tot ce sclipește (și ne orbește) că nu mai vedem frumusețea unor Suflete!
AUTOR Nuţi GĂLEŢEANU